Casa de Cultură „Friedrich Schiller” a organizat în 14 octombrie 2000 seara literară Poezii de Friedrich Schiller, recitate de actorul Heinz Josef KASPAR (Germania).
Evenimentul s-a desfășurat în limba germană.
În program: Die Teilung der Erde, Der Taucher, Die Worte des Glauben, Die Bürgschaft, Hoffnung, Der Handschuh, Das Lied von der Glocke, Die Worte des Wahns, Das verschleierte Bild zu Sais.
Heinz Josef- Kaspar a prezentat „O seară Schiller“/ „Schiller-Abend“ și „Omul Goethe“/ „Mensch Goethe“ atât în Germania cât și în alte țări. A fost un ambasador al culturii germane și oaspete în China, Coreea de Sud, Japonia, Rusia, Polonia, România, Iugoslavia, Slovacia, Bosnia-Herțegovina, Elveția, Anglia, Argentina, Chile. A recitat la filialele Institutului Goethe, școli germane, școli internaționale, precum și la organizațiile minorității germane.
„Iubesc marea, cum îmi iubesc sufletul“– este o declarație de dragoste față de mare, cu texte ale scriitorilor Heinrich Heine, Theodor Storm, Schiller & Goethe, C. Morgenstern, F. Güll, J. Krüss, Ernst Hemingway și alți autori.
Johann Christoph Friedrich von Schiller (10.11.1759 – 09.05.1805) s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. ncă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783–1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător.
În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene. n 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789). În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce – după zece ani de studii și publicistică – la poezie și dramă.
După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
