Vernisajul expozitiei de fotografie ÖDÖN VON HORVÁTH. PE URMELE UNUI SCRIITOR

Casa de Cultura “Friedrich Schiller”  a organizat în colaborare cu  Ambasada Austriei la București și Biblioteca Austriei din București în  14 februarie 2002,  vernisajul expozitiei de fotografie itinerante Ödön von Horváth. Pe urmele unui scriitor.

Expozitia a fost deschisa de dr. Rainer Schubert, Atasatul de Cultură al Ambasadei Austriei.

Ödön von HORVÁTH (1901-1938) este unul dintre cei mai fascinanti scriitori ai generatiei interbelice. Contemporani de-ai sai precum Carl Zuckmayer sau Franz Theodor Csokor l-au apreciat pe cel care cobora dintr-o veche familie nobila austriaca, dar având si un sarm boem. Conservatorii si reactionarii nu puteau sa-l sufere.

Piesele sale de teatru sunt reprezentate astazi pe numeroase scene, romanele sale, cum ar fi “Tinerete fara Dumnezeu“, fac parte din lectura scolara. Era si timpul pentru o prezentare cuprinzatoare a sa, care sa arate stadiul actual al cercetarii, precum si multe documente înca necunoscute: manuscrise, fotografii ale sale si ale contemporanilor sai care au însemnat ceva pentru el, precum si ale locurilor unde a trait si care i-au servit drept inspiratie pentru textele sale (München, Berlin, Wien, Murnau, muntii).

Ödön von Horváth despre sine:

“Sunt născut pe 9 decembrie 1901, şi anume la Fiume pe ţărmul Adriaticii, după-amiaza la cinci fără un sfert (conform unei alte informaţii, la patru şi jumătate). Pe când cântăream şaisprezece kilograme am plecat din Fiume, pendulând între Veneţia şi Balcani, şi am trăit fel de fel de întâmplări, printre altele şi asasinarea regelui Alexandr al Serbiei cu soţie cu tot. Pe când am atins înălţimea de 1,20 m, m-am mutat la Budapesta şi am locuit acolo până la înălţimea de 1,21 m. Acolo am fost un obişnuit al numeroaselor locuri de joacă pentru copii, unde din cauza fiinţei mele visătoare am făcut o impresie puţin plăcută. La înălţimea de aproximativ 1,52 m s-a trezit în mine erosul, fără însă ca la început să-mi pună probleme deosebite. Interesul meu pentru artă, în special pentru literatură, s-a manifestat relativ târziu (la înălţimea de aproximativ 1,70 m), însă de abia de la 1,79 m a devenit un imbold, e drept că nu irezistibil, dar oricum. La începutul războiului mondial aveam deja 1,67 m, iar la sfârşitul său, deja 1,80 m (m-am înălţat foarte repede în timpul războiului).“

Carl Zuckmayer îşi amintea de primele sale întâlniri cu Ödön von Horváth, din Berlinul anului 1929:

“Apărea într-un costum de flanel bine călcat şi arăta aproape elegant. Însă el arătase şi în cămaşă neagră aproape elegant, şi aşa era el tot timpul, chiar şi mai târziu la Henndorf, atunci când umbla, ca noi toţi, în pantaloni scurţi de piele şi în cămaşă ţărănească. N-a putut niciodată să-l renege pe nobilul din el (în adevăratul sens al cuvântului). Deosebit de ciudat era faptul că el, care avea în arborele său genealogic întreaga monarhie chezaro-crăiască, şi mai ales popoarele răsăritene ale acesteia, el deci aparţinea total Bavariei, şi în ceea ce priveşte limba şi modul de exprimare – în contrast cu fratele său Lajos, care era numai cu puţin mai mic decât el, şi care era ungur din cap până în picioare, chiar vorbea întotdeauna cu un uşor accent unguresc, de parcă tocmai s-ar fi întors de la Budapesta.“