În cadrul evenimentelor dedicate istoriei și culturii române ,,Casa de Cultură „Friedrich Schiller” a organizat în 17 iulie 2018 l vizionarea filmului documentar O capitală distrusă în timp de pace, episodul I, realizat de regizorul Cristian Amza; scenariu și comentariu acad. Răzvan Theodorescu; lectura actorul Ștefan Sihleanu.
Documentarul O Capitală Distrusă în Timp de Pace, realizat de regizorul TVR Cristian AMZA a luat Premiul Asociației Profesioniștilor de Televiziune APTR în anul 2012.
Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Forumul Democrat al Germanilor din București.
Au prezentat: Acad. Răzvan THEODORESCU, Cristian AMZA, realizator TVR 2.
Au participat:Christiane Gertrud COSMATU, Subsecretar de stat Departamentul pentru Relații Interetnice, Guvernul României. Coordonatorul proiectului: Aurora FABRITIUS
,,Micul Paris, cum era denumit Bucureștiul adaptase monumente medievale și moderne întru-totul înrudite stilistic cu cele ale Europei .
Monumente ale arhitecturii postbizantine și ale barocului oriental , monumente ale neogoticului de inspirație germanică, monumente ale clasicismului și academismului francez, monumente ale stilului neromânesc și ale cubismului, făceau varietatea și bogăția acestei Capitale cu adevărat europeană.
Domnia Regelui Carol I a transformat Bucureștiul în Micul Paris sub influența urbanismului parizian din vremea celui de-al II-lea Imperiu și celei de-a III-a Republici. Este notabilă activitatea intre 1885 si 1905 a arhitecților francezi Albert Galleron, Paul Gottereau, Cassien Bernard, Louis Blanc și Albert Ballu.
Dar destinul Bucureștiului avea să fie marcat tragic în vremea celei mai teribile dictaturi din țările foste comuniste ale Europei centrale și de răsărit .
Epoca Ceaușescu introducea în ceea ce fusese Micul Paris, orașul contrastelor, al pitorescului, al asimetriilor, cu străduțe și cu bulevarde umbroase, cu grădini, cu lăcașuri de rugă pe măsura omului, o stereotipie și o gigantomanie proprii oricărei dictaturi care încearcă și reușește să anuleze identități de tot felul, să oculteze istoria locală, impunând imagini ale omului nou, ale orașului nou, ale epocii noi.
Era, de fapt, preluarea total necritică a unui mai vechi proiect interbelic care vroia să exploateze, pentru crearea unui nou centru al Capitalei românești, zona de cornisă Dâmbovița-Uranus, parte a zonei urbane dovedite neseismice, cuprinsă între Plumbuita și Cotroceni.
Se profila deja pericolul unor demolări de monumente vechi. (…)
De la începutul anilor ’80 datează translarea unor lăcașuri bucureștene: SCHITUL MAICILOR, ctitorit în 1726 de Tatiana Monahia si Jupâneasa Smaranda, BISERICA OLARI, ridicată în 1758 de Marele Vistiernic Dumitrașco Racoviță cu banii băcanului Mihai și cu ajutorul lui Iancu Căpitan, BISERICA SF. ILIE RAHOVA, zidită în 1838 de Neofit, Episcopul Râmnicului, cu banii boierilor Filipescu și Știrbei, BISERICA SF. IOAN NOU, de mai multe ori refacută, ctitorie a unui Ioniță Croitorul și apoi a Vornicului Parscoveanu sau o altă ctitorie boierească BISERICA CUIBUL CU BARZĂ de pe Calea Știrbei Vodă.
In aceeași categorie a lăcașurilor translate a fost și cel al istoricei MĂNĂSTIRI de la MIHAI VODĂ, ctitoria din anii 1591-1593 a viitorului Voievod Mihai Viteazul, pe atunci locțiitor de Mare Ban. (…)
Spitale, lăcașuri de cultură ce au marcat civilizația românească . (…) toate au dispărut nu ca urmare a unor catastrofe naturale, nu din pricina vreunui război nimicitor. Au dispărut în mod criminal dintr-o absurdă și incultă voința dictatorială care sperase să facă din București un Oraș al Epocii de Aur și doar atât.
Iată de ce, în chip tragic, orașul european al tuturor stilurilor și al tuturor confesiunilor, orașul atâtor armonii arhitecturale poate intra în istoria contemporană drept singura Capitală din lume al cărui Patrimoniu a fost agresat în timp de pace.” (Acad. Răzvan THEODORESCU)