Calendar cultural online 13 – 19.07.2020

Dragi prieteni ai Casei de Cultură Friedrich Schiller, pentru a continua tradiția colocviilor noastre culturale cu distinșii noștri colaboratori vă invităm să ascultați, să analizați și să înțelegeți istoria, muzica, literatura și arta, împreună acum, aici, la Casa de Cultură Friedrich Schiller și vă recomandăm să vizionați online în perioada stării de alertă,  videoconferințe care supun atenției o analiză arhivistică riguroasă, interpretată, pentru o redare cât mai fidelă a istoriei culturii.

Comentarii la următoarele adrese de e-mail: eveniment@casaschiller.ro, director@casaschiller.ro

  1. Seară literară: PREMIUL NOBEL PENTRU HERTA MÜLLER – DAR NOI?”

Colegiului German „Goethe“ Bucureşti

Casa de Cultură “Friedrich Schiller” a organizat în 03.11.2011 în parteneriat cu Colegiului German „Goethe“ Bucureşti” a organizat  acest eveniment cu ocazia decernării  Prememiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller.

Au participat: elevii Iani Alecsiu, Miruna Popa, Cătălina Tătaru, Carina Tudor-Sfetea, Alex Rînciog.

Coordonator proiect:  Roy  Ehrenfried. Moderator: eleva Irina Florea.

Participanții la masa rotundă:  Dr. T. Weithöner, Ambasada Germaniei la București, Alexandru Șahighian critic literar, traducător.

 „În 8 octombrie 2009 Comitetul pentru Premiul Nobel a prezentat una dintre numeroasele decizii surprinzătoare şi a decernat cel mai mare premiu pentru literatură unei autoare născute în Banat, Herta Müller. Chiar şi criticii literari, care au citit numele ei în aşa-numita shortlist, n-ar fi mizat pe poeta şi povestitoarea din  Niţchidorf, deoarece în ultimii ani au fost nominalizaţi mulţi scriitori germani,  temele ei fiind prea adesea împotriva curentului, iar limbajul liricii ei prea ermetic – sau poate acesta să fie motivul pentru care a fost aleasă? Nu putem să ne îndoim de veridicitatea acordării premiului; această  desemnare reprezintă pentru un liceu german din România mai mult decât o îndreptăţire, ci mai degrabă o obligaţie indiscutabilă de a studia în profunzime Herta Müller, omul şi opera sa. Sub coordonarea profesorului Roy Ehrenfried, elevii claselor a 12-a a Secţiei Speciale din Colegiul German Goethe Bucureşti, au studiat texte ale Hertei Müller. Au dorit să prezinte referatele  rezultate din acest proiect în cadrul unei seri literare cu tema Herta Müller. Implicarea deosebită a acestor tineri, în afara numeroaselor obligaţii şcolare, în această activitate suplimentară benevolă a condus la realizarea acestei idei şi în final la organizarea acestui eveniment.” (Roy Ehrenfried, Colegiului German Goethe Bucureşti)

2. Lansarea volumului: ÎN AJUNUL TAIFUNULUI-HANS BERGEL

Casa de Cultură “Friedrich Schiller” a organizat în 16.11.2010 în parteneriat cu Universitatea București, Institutul de Germanistică lansarea volumului „În ajunul Taifunului” al scriitorului Hans Bergel.

Au prezentat Hans Bergel și prof. univ. dr. Mariana Lăzărescu, Universitatea București.

NSARE LANSARE DE CARTE DE CARTE

Hans Bergel, scriitor de limbă germană din România care a trecut de mai multe ori prin închisoare și a suferit pentru ceea ce a scris. Parabola folosită în nuvela sa “Principele și bardul” critica cenzura din sistemul comunist. Bergel a fost judecat în 1959, împreună cu patru scriitori germani, de Tribunalul Militar din Brașov și condamnat la 15 ani de detenție. Unul dintre prietenii lui studenți l-a trădat și la proces a devenit martor al acuzării. Întunericul sufletului omenesc este insondabil…

Unul dintre prietenii lui studenți l-a trădat și la proces a devenit martor al acuzării. Întunericul sufletului omenesc este insondabil (Lucia Hossu-Longin, 2016)

Hans Bergel (născut în  26 iulie 1925, Râșnov, județul Brașov, România) este un  scriitor și jurnalist german originar un  scriitor și jurnalist german originar din Transilvania, România. A fost fratele dirijorului Erich Bergel (1930-1998).

Copilăria și tinerețea și le-a petrecut în mai multe orașe din Transilvania. În 1939 s-a mutat cu familia la Brașov, unde a urmat cursurile Liceului Honterus.

Între 1941 și 1944 a urmat seminarul pedagogic din Sibiu, dar războiul și întoarcerea armelor de către România împotriva Germaniei naziste l-au obligat să-și întrerupă studiile.

În ianuarie 1945 a fost aproape de a fi deportat în Uniunea Sovietică, reușind să fugă în ultimul moment din lagăr. Până în octombrie 1945 a stat ascuns la ciobani din Munții Cibinului.

Se întoarce la Sibiu, continuă studiile și în 1946 ia bacalaureatul, după care este angajat ca profesor.

În 1947 părăsește clandestin România, dar este prins în Ungaria, extrădat și condamnat la 14 luni de închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei. Reușește să evadeze după 10 luni. Ajuns acasă după mai multe peripeții, este recrutat și își satisface serviciul militar în 19481949. După aceea, până în 1956, este sportiv de performanță la Brașov.

A studiat la fără frecvență istoria artei și filosofia la București, între 19521954, fiind obligat să întrerupă studiile, deoarece în 1954 a fost arestat la Cluj pentru „incitare la rebeliune” și condamnat la un an închisoare. Deși a fost eliberat mai devreme, nu i s-a permis să-și reia studiile.

Face cunoștință cu Alfred Margul-Sperber, Oscar Walter Cisek și Erwin Wittstock, care îl promovează.

În 1951 se căsătorește cu Susanne Schunn, cu care are o fiică și doi fii. Își câștigă existența cu activități literare și publicistice.

Între 1957 și 1958 a lucrat ca redactor cultural la publicația de limbă germană Volkszeitung, care apărea la Brașov. De aici a fost concediat fără preaviz, din motive politice. O vreme a fost angajat ca violoncelist la teatrul muzical din Brașov.

În aprilie 1959, Hans Bergel a fost arestat pentru a treia oară. Unele manuscrise confiscate s-au pierdut, altele se află în dosarul penal. Tribunalul militar, care l-a judecat în cadrul procesului „grupului de scriitori germani”, încheiat la 15 septembrie 1959 la Brașov, l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică și la 5 ani de pierdere a drepturilor cetățenești. Motivul a fost nuvela istorică Fürst und Lautenschläger („Prințul și bardul“), scrisă cu 12 ani în urmă. Un „prieten” (Eginald Schlattner) i-a arătat Securității că nuvela are un dublu sens, din care unul ostil comunismului. Deși în nuvelă era vorba de secolul XVII, în spatele figurilor istorice s-ar ascunde situația de atunci din România.

Hans Bergel povestește cum răspunsul dat de bard prințului care îl arestase pentru că îi încuraja pe cetățenii brașoveni cu îndemnul: „Nu vă lăsați, răzbunați-vă, scoateți-l din oraș!” a devenit cap de acuzare pentru el. Din cei 15 ani la care fusese condamnat, a executat aproape 3 ani de detenție, timp în care a trecut prin 18 temnițe: minele de plumb de la Baia Sprie, fortul Făgăraș, închisoarea de tranzit Codlea, „malmezonul“ din București, închisoarea militară din Timișoara, închisorile Securității de la Arad, Curtici și Brașov, lagărele de muncă forțată Răchitoasa și de pe insula dunăreană Strâmba, fortul subteran nr.13 Jilava. Și încă multe altele. Din 1962 până-n în 1964 a avut domiciliu forțat în Bărăgan, unde l-a cunoscut și pe Corneliu Coposu. După ce a înaintat, fără rezultat, 61 de cereri de grațiere, a fost eliberat din închisoare în 1962, în contextul amnistiei generale a deținuților politici, a putut părăsi Bărăganul și s-a angajat apoi ca muzician la orchestra din Brașov. A fost reabilitat împreună cu ceilalți patru colegi scriitori, în august 1968.

A depus cerere de emigrare în Republica Federală Germania, pentru a cărei aprobare a fost sprijinit de Günter Grass, care a intervenit pe lângă Willy Brandt, pe vremea aceea ministrul de externe al Germaniei[6]. Până în martie 1968 a trăit în Brașov, după care a emigrat în Germania, stabilindu-se la Gröbenzell lângă München, cu soția și copiii. În primii ani a avut de înfruntat o serie de dificultăți. A reluat cu succes activitatea de scriitor. În perioada 1970-1989 a fost redactor șef la publicația Siebenbürgische Zeitung (Ziarul transilvănean) care apare la München. A lucrat în calitate de colaborator extern la Radiodifuziunea din Bavaria (Bayerischer Rundfunk).

3. Serară literară: JOACHIM WITTSTOCK  CITEȘTE DINTR-UN MANUSCRIS ÎN PROZĂ

Casa de Cultură “Friedrich Schiller” a organizat în 03.11.2011 evenimentul Joachim Wittstock citește dintr-un manuscris în proză“.

Joachim Wittstock s-a născut la 28 august 1939 în Sibiu. Anii de şcoală îi petrece la Braşov, iar la Universitatea din Cluj se dedică studiului limbii şi literaturii germane respectiv române (1956 – 1961). Activează ca profesor secundar şi bibliotecar la Cisnădie şi în oraşul său natal. În anii 1971 – 1999 lucrează ca istoric literar la Institutul de Cercetări Socio–Umane din Sibiu. Universitatea sibiană „Lucian Blaga“ i-a conferit titlul de Doctor honoris causa (2000).

Începând cu anul 1972 i-au apărut mai multe volume de versuri, schiţe, povestiri şi eseuri. Editurile dispuse să-i publice cărţile îşi aveau reşedinţa la Cluj (unde apare volumul de debut, „Săgeata cu mesaj“, 1972), Bucureşti (Editura Kriterion) şi Sibiu (Editura Hora).

O selecţie a prozei sale a apărut la Frankfurt am Main („Nasturele european. Proză contemplativă şi narativă“, 1991), la care s-a adăugat o altă apariţie externă, realizată la Innsbruck („Protectoarea dalmată a păcii. Două povestiri din actualitatea sudestului“, 1997). Editura ADZ din Bucureşti i-a publicat romanele „Confirmat şi sigilat“ (2003) şi „Lumea oferită nouă“ (2007).

În traducere română au apărut următoarele titluri: „Ploaie de cenuşă. Biografii paralele şi o comparaţie“, versiunea românească de Al. Teodorescu (numele autentic fiind Marcel Popescu), Editura Kriterion, Bucureşti, 1989; „Dumbrava morilor. Schiţe şi nuvele“, în traducerea Norei Iuga, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007; „Protectoarea dalmată a păcii. Pagini de proză“, traduse de Laura Balomiri, Nora Căpăţână, Ioana Constantin, Carmen Popa şi Maria Sass, Editura Techno Media, Sibiu, 2009.

Autorul este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei „Schiller“ (Marbach / Neckar, Germania) şi al Breslei Artiştilor (Esslingen, Germania).

Lui Joachim Wittstock i-au fost decernate premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1978, 1983, 2002 şi premiul Opera–Omnia 2007 al Filialei Sibiu) precum şi Gratificaţii ale Fundaţiei Germane „Schiller” din Weimar (1991) şi ale Premiului „Andreas-Gryphius”, distincţie oferită de Breasla Artiştilor din Esslingen (1992). În anul 2010 a obţinut Premiul Cultural al Saşilor Ardeleni.

„Wittstock acordă propriilor texte dreptul la plasticitate, la fantezie, la adaosul arabescelor, la şăgălnicii elegiace, fără a lăsa însă libertatea de acţiune înclinaţiei spre jocul vioi, neangajat. Wttstock este un moralist discret şi prudent, dar consecvent.” Peter Motzan (1977)

 „Unde se răspândeşte o melancolie profundă şi unde cavalerul tristei figuri aruncă umbre lungi este prezent el, Joachim Wittstock, neputând altfel, situat în miezul întâmplărilor, cu ochi deschişi.”                                                                                                                        Peter Motzan (1984)

„În povestirile lui, scrise cu o exactitate realistă, aproape matematică, trecutul şi prezentul curg laolaltă fără linii de demarcaţie ca şi când te-ai plimba prin eternitate – ceaţa translucidă care te face să vezi ce ai uitat.” Nora Iuga (2008)

4. Conferință și expoziție de pictură: RUDOLF SCHWEITZER-CUMPANA

Casa de Cultură “Friedrich Schiller” a organizat în  24 mai 2011 cu ocazia aniversării a 125 de ani de la naşterea pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpana (1886-1975) şi a 25 de ani de la înfiinţarea fundaţiei care îi poartă numele o conferință și o  expoziție de grafică și pictură. Evenimentul a fost organizat în colaborare cu Fundația “Rudolf Schweitzer-Cumpana”, reprezentată de dr. Zoe Apostolache-Stoicescu.

Au prezentat: dr.  Mihaela Varga, istoric de artă, Eugenia Antonescu, istoric de artă.

Rudolf Schweitzer-Cumpăna s-a născut în 1886 la Piteşti. Din 1904 studiază la Berlin pictura, şase luni la Şcoala Particulară a profesorului  Adolf Schlebitz şi ulterior la Academia Regală de Arte Plastice. Călătoriile de studii  întreprinse în Grecia, Italia, Germania, Turcia  şi la Paris au avut o mare influienţă asupra artistului.

Ȋn 1911 expune pentru prima oară trei lucrări la Salonul Oficial din Bucureşti. Recunoaşterea sa artistică are loc câţva ani mai târziu, în 1920  cu prilejul expoziţiei sale personale, deschisă la Atheneul Român.

În România a participat cu lucrări la diferite expoziţii de grup şi expoziţii personale: între 1912 şi 1947 la „Tinerimea Artistică“, iar între 1920 şi 1923 la  Atheneul Român. A luat parte la „Retrospectiva artiştilor români, pictori şi sculptori din ultimii 50 de ani“, la „Salonul de Toamnă“ din 1921, la Sala Dalles din Bucureşti (la expoziţia personală din 1933 a expus 130 de lucrări în ulei şi aquarele realizate în Franţa, între 1936-1954 a avut o serie de expoziţii personale, expunând atât lucrări în ulei cât şi desene, acuarele, grafică). În perioada 1960-1971 a avut  expoziţii personale la Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Sinaia, Râmnicu Sărat, Buzău. În 1957, cu prilejul aniversării a 70 de ani ai artistului Schweitzer-Cumpăna,  Muzeul Naţional de Artă a organizat o expoziţie retrospectivă la Sala Dalles. Au mai avut loc retrospective şi la Piteşti, Galaţi, Râmnicu Vâlcea, Piatra Neamţ, Craiova.

Ȋn străinătate, a expus la Paris în 1932, cu prilejul unei călătorii de studii, la „Expoziţia Artiştilor Francezi“ şi la galeria „Jeanne Castel“.

A fost profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, membru al Uniunii Artistilor Plastici și i s-a conferit titlul de Maestru Emerit al Artei. S-a stins din viață la 17 februarie 1975 la București.

Schweitzer-Cumpăna a avut privilegiul de a fi apreciat de o serie de personalităţi de excepţie. Istoricul Nicolae Iorga, căruia artistul i-a făcut portetul, l-a salutat cu mult entuziasm:

“E un sbucium în acest suflet cu totul original, capabil de opere mari, un sbucium onest şi fecund. Nimic din ce face nu e ca la alţii, dar nu pentru că o voeşte, ci pentru că e o necesitate absolută a sufletului său. De la acest pictor putem aştepta o nouă formulă a realităţilor pământului nostru.”  („Neamul Românesc“, noiembrie 1921).

Şi alţi critici de artă au apreciat creaţia lui Schweitzer-Cumpăna, culorile sale, jocurile de lumină, pasiunea sa pentru viaţa satului.

Este o mare satisfacţie pentru un critic când, parcurgând o expoziţie rezumând oarecum întreaga carieră a unui artist, o poate părăsi cu convingerea că i-au trecut pe dinaintea ochilor lucrările unuia dintre artiştii care contează şi vor conta în istoria artei ţării sale.“, menţiona istoricul de artă George Oprescu în „Contemporanul“ din 1 decembrie 1967.

„Rudolf Schweitzer-Cumpăna a dedicat picturii cu modestie şi demnitate, neliniştea zilelor şi nopţilor sale”, afirma pictorul Corneliu Baba, care a citat şi mărturisirea testamentară a pictorului: „Am făcut, ceea ce am ştiut, şi am pictat ceea ce am văzut.“ (la comemorarea artistului, 27 septembrie 1976)

5. Conferinţa dezbatere și expoziție de fotografie: „BUCUREŞTII FAMILIEI MINOVICI”

Continuând tradiţia ciclului de conferinţe „Oameni şi locuri importante în cultura română”, Casa de cultură Friedrich Schiller a organizat în parteneriat cu Muzeul de Artă Populară „ Dr.Nicolae Minovici”, sub egida Muzeului Bucureștiului în 7 noiembrie 2013 conferinţa dezbatere „Bucureştii familiei Minovici”.

La eveniment au participat: dr. Octavian Buda, conf.univ. Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, dr. Adrian MAJURU, profesor asociat, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, dr. Vladimir BELIŞ, preşedintele Societăţii Române de Medicină Legală, dr. Augustin Ioan, prof.univ., Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, dr. Nicolae Şerban Tanaşoca,  directorul Institutului de Studii Sud – Est Europene al Academiei Române și drd. Oana Marinache, președintele Asociației de Istoria Artei.

Temele abordate au fost: analiza societăţii bucureştene la inceputul secolului XX, prezenţa celor 3  fraţi intelectuali Minovici (Mina, Nicolae şi Ştefan) în evoluţia ştiinţelor medicale româneşti din acea vreme şi a farmacologiei, moştenirea ştiinţifică şi patrimonial-muzeografică lăsată de dr. Nicolae Minovici, locul Vilei cu clopoţei în arhitectura bucureşteană şi dimensiunile culturale postume ale fraţilor Minovici.

A fost organizată o expoziţie de fotografii cu vechiul Bucureşti din arhiva Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”. Coordonatorul proiectului: Aurora Fabritius.

VILA CU CLOPOŢEI – MUZEUL DE ARTĂ POPULARĂ „Prof.Dr. Nicolae Minovici”

Inclinaţiile artistice ale profesorului Nicolae Minovici l-au determinat să construiască pe Şoseaua Kiseleff, în anul 1905, astăzi strada Dr. Nicolae Minovici Nr.1  vila în stil românesc care-i poartă numele. Este cunoscută sub denumirea de Vila cu clopoţei deoarece în arcadele turnului atîrnau numeroşi clopoţei de sticlă, rămași în buna parte  şi astăzi și la adierea vântului emit un clinchet  plăcut. Edificiul face parte din patrimoniul istoric al Bucureştiului, deschis vizitatorilor din anul 1914. In  1936 vila, împreună cu valoroasa colecţie de artă populară românească, icoane, ceramică, ţesături, obiecte din lemn, instrumente muzicale tradiţionale şi un fond documentar foarte preţios au fost donate de către Nicolae Minovici municipiului Bucureşti, figurînd ca cel dintîi muzeu de etnografie din Bucureşti. Din 1906 muzeul funcţiona deja ca un muzeu privat, devansînd iniţiativa publică. Vila era înconjurată de o splendidă grădină stil 1900 la organizarea căreia şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker.

Inginerul Dumitru Minovici, nepotul doctorului Nicolae Minovici va prelua de la unchiul său conducerea muzeului şi va ridica între 1939 şi 1942 o noua construcție, care a devenit în 1947 Muzeul de Artă Feudală, actualul  Muzeu de Artă Veche Apuseană  ”Ing. Dumitru Furnică – Minovici”, donat  din 1945 Academiei Române.

„Pentru România modernă, BUCUREŞTII au fost dintru început centrul urban şi cultural cel mai bine conturat şi cel mai atractiv spaţiu cosmopolit, care oferea alternative profesionale şi culturale.  Către mijlocul secolului al XIX – lea, întâlnim aici o societate multietnică, diversă sub raport profesional. Importul de modernitate ca model instituţional, social, cultural şi imaginar nu s-a petrecut numai prin preluare și imitare, ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice, a multiculturalismului în societatea bucureşteană. Fără aceste realităţi, Bucureştii nu ar mai fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit după 1900. Capitala absorbea elemente sociale de o mare diversitate etnică, confesională şi culturală, ceea ce a contribuit substanţial, alături de elita politică şi intelectuală, aristocratică prin excelenţă la modernizarea societăţii bucureştene, în partiular şi a celei româneşti, în general. (Adrian Majuru, „BUCUREŞTI, Povestea unei geografii umane”, Editura Institutului Cultural Român, 2007)

Moştenirea familiei Minovici este în egală măsură culturală şi socială. Au sprijinit întemeierea de instituţii, au popularizat un mod de viaţă. Un ideal care se învaţă greu pînă să devină obişnuinţă, astfel încât putem spune că destinul familiei Minovici este o succesiune de gesturi altruiste faţă de contemporani şi cu puternice ecouri în posteritate. O succesiune de gesturi care încă mai reverberează.” (Adrian   MajuruFamilia Minovici, univers spiritual, Editura Institutului Cultural Român)

Familie de vlahi macedoneni, figuri legendare în ştiinţele medicale româneştii, Mina şi Nicolae Minovici au rămas în memoria urmaşilor prin seriozitatea cu care au iniţiat proiecte de anvergură, prin serioase studii de antropologie medico-legală.

 

Mina Minovici (1858-1933), fondatorul Şcolii Române de medicină judiciară, iniţiator şi director al primului Institut de Medicină Legală din România, care la 1898 era unul din cele mai moderne din lume, fondatorul sistemului medico-legal modern , fondator al Societăţii de Ştiinţe Fizice, vasta sa opera l-a consacrat devenind membru corespondent al Academiei de Medicină a Franţei, în 1932, reprezentînd una dintre cele mai proeminente personalităţi din acest domeniu din Europa.

Nicolae Minovici ( 1868-1941) îmbrăţişează la rîndul său specialitatea medicinii legale, medic legist care a conferit medicinii o semnificaţie socială şi morală, creator al Societăţii de Salvare, în 1906,  fondator de  Azile de noapte, a creat Revista de Medicină Legală, în 1936. Este un model de generozitate ca pedagog,  universitar cît şi prin donaţia întregii sale averi, între anii 1931-1936.

Ştefan Minovici (1867- 1935), specialist de anvergură în domeniul ştiinţelor farmaceutice, cercetător şi profesor cu vocaţie cu o activitate prodigioasă înfiinţează Societatea de Chimie, în1914, consacrat în ţară şi peste hotare, membru corespondent al Academiei Române, în 1926, Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Farmacie, în 1932. In 1919 înfiinţează Societatea de chimie din România, organismul oficial al ţării în Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată cu sediul la Paris, instituţie care l-a onorat cu funcţia de vicepreşedinte în 1925.

Ridicaţi-vă prin viaţă spirituală, care înalţă şi prin jertfă, care innobilează. Ca să nu greşiţi ascultaţi întotdeauna glasul conştiinţei;  conştiinţa este sufletul şi sufletul este divin. Dispar fericit că am făcut ce am putut.“ (Ştefan MinovicI, 1933)

 Fraţii Minovici constituie exemple remarcabile de oameni de ştiinţă români, care şi-au consacrat întreaga viaţă cercetării, învăţămîntului medical şi farmaceutic, înfăptuind în acelaşi timp o impresionantă operă socială de care au beneficiat generaţiile următoare.” (Dr. Vladimir Beliş)

6. Expoziția de artă în sticlă și gravură: CURGERE”-CRISTINA ILINCA


Casa de cultură „Friedrich Schiller” a organizat în  7 februarie 2013  vernisajul expoziţiei de artă în sticlă şi gravură experimentală „Curgere” a artistei plastice Cristina Ilinca.

Cristina Ilinca s-a născut în data de 30 octombrie 1967, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de filologie (1991) şi studii postuniversitare de ştiinţe politice (1999). Cariera sa de artist în sticlă a început în 2007, când a decis să facă o cotitură în viaţa sa, să îşi abandoneze slujba şi să urmeze cursurile Facultăţii de Arte Decorative şi Design, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă, Bucureşti, ca apoi să poata lucra ca artist independent.  Actualmente lucrează în propriul său atelier din Bucureşti.

Viaţa este unul dintre cele mai mari miracole ale acestui univers. Apariţia vieţii pe Pământ este, probabil, cea mai norocoasă – şi mai enigmatică – întâmplare care s-a petrecut pe planeta aceasta, ca un moment special şi probabil limitat în timp în infinita desfăşurare a cosmosului. Pentru noi, fiinţe supuse condiţiei de efemeritate şi conştiente de aceasta, curgerea inexorabilă a vieţii către final are un dramatism aparte, dat de posibilitatea contemplării şi imposibilitatea sustragerii de la curgerea noastră finită către infinitul cel mare. Filosofia, religia şi arta sunt căi prin care oamenii au încercat dintotdeauna să înţeleagă, să accepte şi, eventual, să lase o trecătoare urmă a lor în impasibila desfăşurare a Vieţii.

Menirea mea ca artistă este să oglindesc, pe cât posibil, crâmpeie din fascinanta diversitate a vieţii, încercând să surprind totodată ceva din insesizabila ei mişcare. Sticla este un material potrivit pentru aceasta, pentru că, la fel ca viaţa, poate lua o infinitate de forme, este fragilă, delicată şi incredibil de puternică ” (Cristina Ilinca).

Expoziții:

  • Miracolul vieții, expoziție personală de artă a sticlei, galeria Romulus Art, București, 2012;
  • Salonul Naţional de Arte Decorative, ediţia a  XIII-a, Muzeul Naţional Cotroceni, noiembrie 2012, Muzeul de Artă, Chişinău: februarie 2013;
  • Bienala Decorative Art 2012, prima ediţie, Sala de expoziţii „Constantin Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, București, septembrie  2012;
  • Salonul sticlei, Galeria Orizont, București, mai 2009-2012;
  • Salonul sticlei, Galeria Simeza, București, mai 2008.

Cursuri de perfecționare:

  • Glass printing’, Bildwerk Academy Summer School, Frauenau, Germania, iulie 2011 (prof. Andy Owen, Florida Gulf Coast University, SUA);
  • ‘Glass casting’,Bildwerk Academy Summer School, Frauenau, Germania, iulie 2009 (prof. Max Jaquard, artist în sticlă, co-fondator al grupului artistic New London Glass, U.K.).

 7. Conferința dezbatere: O ZI DIN VIAȚA TA ÎN TIMPUL REGELUI CAROL I”

Casa de Cultură Friedrich Schiller“ a organiyat +n vă invită marți 26 februarie 2013, ora18.30 la conferința dezbatere O zi din viața ta în timpul regelui Carol I”, susținută de dr. Adrian Majuru. Ilustrația muzicală: Adrian Naidin (la violoncel).

La eveniment au participat: Dr. Virgil Nițulescu, directorul general al Muzeul Național al Țăranului Român, Dr. Dumitru Murariu, directorul general al Muzeului Național de Istorie Naturală Grigore Antipa, Dr. Nicolae Șerban Tanașoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei  Române,  Dr. Mircea Babeș, Clubul Humboldt România, Dr. Alexandru A. Popovici, Universitatea Româno – americană, Dr. Ion Blăjan, șef Secție Colecții, Muzeul Național al Țăranului Român. Coordonatorul  proiectului: Aurora Fabritius.

 „Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prințul Carol I a fost credincios față de sine însuși și credincios față de alții, nelăsindu-se niciodată cuprins de porniri pătimașe, dar impunîndu-și cu tărie voința atunci cînd era convins de dreptatea lui. „(Paul LindenbergRegele Carol I al României”, Editura Humanitas 2010)

„Privind în urmă spre drumul parcurs, țin încă o dată să constat că în lucrarea pe care i-am dedicat-o poporul român mi-a stat alături cu neclintită credință și dragoste atât în perioadele grele cât și în cele fericite, astfel încăt în acești patruzeci de ani legăturile dintre dinastia mea și națiunea română s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie.” (Paul LindenbergRegele Carol I al României, Editura Humanitas, 2010)

„O zi din viața ta într-un alt veac ar fi arătat desigur altfel. Dacă părăsim imaginația puțin, dacă întoarcem spatele fanteziei și privim către oamenii de acum un veac, de la inalta societate la periferia ei, apar deja primele sentimente reale de posibilă viață trăită. O viață fără internet, fără televizor, fără radio. Dar cu mai multă atenție față de cum arăți, de cum trebuie să te porți, acasă și în public.  Comparația dintre ieri și azi m-a atras întotdeauna, deoarece este cel mai bun mijloc de a afla ce s-a pierdut, ce s-a transformat, ce am dobîndit în decursul unui singur secol. Iar imaginile ajută memoriei colective să recupereze stări afective, detalii de viață pe lîngă care trecem grăbiți sau pur și simplu pentru că retina noastră nu le mai poate zări la timp. Efortul memoriei într-o călătorie de recuperare a unei singure zile dintr-o altă viață trăită este nu numai istorie. Sunt părți sufletești despre care nu aflăm decît amintindu-ne  de tot ceea ce ființa noastră a memorizat din viața părinților noștri, dar și a tuturor antecesorilor noștri.” (Adrian Majuru)

Adrian Majuru, cercetător la Muzeul Municipiului Bucureşti, este autorul mai multor cărţi despre Bucureşti, precum Bucureştiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă (Compania 2003), Bucureşti, Povestea unei geografii umane (Institutul Cultural Român, 2008) sau Bucureşti. Diurn şi Nocturn (Curtea Veche, 2009).

Lucrari în colaborare: Bucuresti, dragostea mea, album foto comentat, editura ARCUB-Primăria Municipiului București, decembrie 2008, Bucuresti-arhipelag. Demolarile anilor ’80: stergeri, urme, reveniri de Cristian Popescu, (Editura Compania, Bucuresti, 2007).

Este profesor asociat la  Facultatea de Urbanism si Arhitectură Ion Mincu, secția de Peisagistică și susține cursuri la Academia Tehnică Militară, Palatul Cercului Militar Național, Fundația Calea Victoriei și Centrul pentru Artă și Cultură Contemporană.