Contact

Conferinţă dezbatere „BUCUREŞTI IERI. AZI. MÂINE

JOI 22.05.2014, h: 18.00

22_05_Afis A3_Bucurestii

Participă:

Dr. Adrian MAJURU: BUCUREŞTI – NOVECENTO (un portret antropologic) Drd. Oana MARINACHE: PALATUL DOMNESC ŞTIRBEY DE-A LUNGUL SECOLELOR XVIII-XIX.

Ilustraţie muzicală: Cristian BALAŞ

Coordonator proiect: Aurora FABRITIUS

Puţine capitale europene pot prezenta atîta interes psihologic ca Bucureştiul, această capitala cu violente contraste spirituale, oraş in care perversitatea suavă, ideologia ipocrită, sentimentalismul egoist, năzuinţa de frumos absolut, senzualism şiret, sincera dragoste pentru trecut, marile dezbateri culturale, gustul pentru forme şi ignorarea semnificaţiilor creează frămîntări şi încleştări, atât de neândurâtoare.”

(Camil Petrescu, 1935)

„Istoria palatului din Calea Victoriei se întinde de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre, fiind singura reşedinţă domnească existentă în Bucureşti. De ea se leagă mai ales domnitorul Barbu D. Ştirbey (1799-1869) care i-a comandat transformarea vechii case boiereşti arhitectului francez Michel Sanejouand (7-1835) în perioada 1833-1835. Ca semn al schimbării rangului său, în timpul domniei sale (1850), Ştirbey va ordona construirea impozantului corp de gardă, cu faţade de templu, amplasat în dreapta palatului. Palatul are însă mai multe poveşti de dezvăluit, fiecare generaţie Ştirbey contribuind la dezvoltarea complexului.”

(Reşedinţele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea. Arhitectura şi decoraţia”,

lucrarea monografică a autoarei Oana Marinache, prefaţă de

conf. univ. dr. Ioana Beldiman, grafica Cristian Gache, Editura ACS, 2013)

„Pentru România modernă, Bucureştii au fost dintru început centrul urban şi cultural cel mai bine conturat şi cel mai atractiv spaţiu cosmopolit, care oferea alternative profesionale şi culturale. Către mijlocul secolului al XlX-lea întâlnim aici o societate multietnici, diversă sub raport profesional.

Faţă de 1850, în mai puţin de cincizeci de ani capitala românească şi-a modificat geografia umani, stăpânind fiecare detaliu şi controlând fiecare schimbare atât în structura urbanistică cât şi în privinţa modelării sociale în osmoză cu Occidentul. Pe străzile sale se vorbea fluent franceza, iar pe alocuri se făceau auzite italiana, germana, maghiara, greaca, sârbo-croata etc, oraşul având comunităţi etnice variate şi foarte dinamice cultural şi economic. Zeci de mii de germani, evrei, italieni, albanezi, bulgari, armeni, sârbi, greci, francezi, austrieci, turci trăiau în Bucureştii anului 1900 şi nu exista stradă, secundară chiar pe care să nu locuiască măcar câţiva neromâni.”

(Adrian Majuru)

„în cartea Bucureşti. Amintirile unui oraş am căutat să evoc clădiri dispărute, să descriu altele încă în fiinţă, dar care pot dispărea de la o zi la alta, oraşul cerând prefaceri radicale care nu cruţă. Am căutat, iarăşi să evoc ceva din felul de trai al bunicilor arătând că la noi nu era mai rău ca în alte părţi, putând sta fără sfială alături. Am mai căutat să păstrez cât mai cinstită obiectivitate.”

(Emanoil Hagi – Mosco, 1960)

„Capitală a unui pământ tragic unde adesea totul sfârşeşte în comic, Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără acea rigiditate şi, prin urmare fără acea fragilitate pe care o provoacă mânia, lată de ce, străbătând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas vesel.”

(Paul Morand, 1935)